Cine sunt eu, autoritate a statului?

Reblogged from :

Sunt impresionată şi surprinsă de faptul că apatia românilor s-a transformat în zile în şir de proteste, chiar dacă s-au dus acolo în ninsoare şi pe tocuri. Chiar dacă nu sunt impresionanţi ca număr şi ofticaţi că nimeni nu estimează corect câţi sunt, protestele sunt dovada faptului că românii au căpătat încredere că cererile lor pot influenţa activitatea instituţiilor, aşa cum bine explica Codru în Un punct de inflexiune?. Sunt impresionată, dar nu neapărat surprinsă şi …

Pentru primaş dată când am simţit nevoia acută să dau un reblog. ;)

V-am spus io… [Gânduri cu haos 3/2012]

“EBA, tatăl tău nu vrea să vorbeşte cu noi!”
Dialogue: Mission Impossible X, starring humans

Partea I. Despre dialog şi cum se evită el cu succes, zi de zi, clipă de clipă, amintirile mă urmăresc.

Dacă n-aş fi eu o atât de calmă persoană şi îndeobşte neobosită când aud tot felul de minunăţii, mi s-ar fi luat de cât am auzit în ultima perioadă despre “dialog”: cuvântul e atârnat pe buza tuturor.

(Poate că şi ieri în instituţia democratică numită Parlamentul României a fost vreun dialog? Nu? Haida de, nu pot să cred.)

Adevăru-i, cam cum spunea Codru ieri, că habar n-avem ce e aia dialog. Dialog în genere, darmite social. Sau, dacă ştim, ne doare fix în, da, cur.

Anul trecut, în contextul întâmplărilor unei plimbări matinale cu amicul meu patruped, remarcam că, aşa, în general, noi n-avem treabă cu dialogul; scriam că

E, din păcate, simptomatic.

N-avem chef să purtăm un dialog. Avem deja opinii. Pe care nu le schimbăm cu alţii, le strigăm. Opinii care nu se modifică indiferent de argumente. Preferăm un monolog urlat unui schimb civilizat de idei. Ne place să urâm tot ce-i altfel, că-i gay, ateu, ţigan, câine sau om cu câine lângă el, că are altă părere. Suntem hateri. Şi ne pricepem al dracului de bine să fim aşa.

Mai târziu, apropo de consultarea publică, un concept simpatic, care — what the fuck?! — are la bază ceva dialog, spuneam

Prin urmare, atâta timp cât lucrurile vor rămâne aşa, simulacrul ăsta de consultare publică (consultare care ar presupune un dialog real, nu unul al surzilor) nu face decât să servească imaginii celui care dezbate fără să o facă în mod real, celui care ştie atât de bine să mimeze procesele democratice, încât să ţi se pară şi ţie că te-a băgat în seamă, doar că nu destul, când el, de fapt, numai în seamă nu te-a băgat.

Aş putea să pun şi o imagine superpilduitoare cu, de exemplu, doi oameni vorbind, dar prea am dat peste poza asta care arată cam ce cărţi mai au ei prin mână. -- Sursa, desigur: www.sxc.hu

Aşadar, tovarăşi, esenţa problemei nu-i chiar aşa de complicată. Recte, atunci când vrei dialog, tre’ să-l vrei pe bune, nu la mişto. Iar asta presupune disponibilitatea de a asculta, înţelege şi acţiona având în vedere şipunctul de vedere/interesele specifice ale celuilalt.

Amu, care-s ele, interesele astea? În esenţă, deşi revendicările pieţii sunt multe (şi unele mărunte), a mai des auzită e cu demisia — şi tare mi-ar plăcea să dau o mână de ajutor destinatarilor, având eu ceva pricepere la treaba asta. Numa’ că n-o să mă solicite nici dracu’, în ciuda expertizei mele, pen’ că interesul lor, absolut contrar revendicării constante a protestatarilor din piaţă, e să nu-şi clădească CV-ul pe demisii din funcţii publice.

Prin urmare, voi fi de un optimism feroce, şi voi concluziona că dialogul va lipsi cu desăvârşire încă o bună bucată de vreme, deşi probabil vom mai auzi despre dânsul, anume numai lucruri bune.

Partea a II-a, iniţial mai scurtă. Despre cum criza nu loveşte niciodată fără preaviz, desigur că nu, cum dracu să nu te notifice ea cu cel puţin 45 de zile lucrătoare înainte.

Tot (şi mai) demult, scriam — băi, voi nu credeţi deja că sunt un fel de mama Omida/Nostradamus ceva? — aproximativ câteva cuvinte despre managementul crizei (sigur, nici pe departe nu epuizam subiectul, doar el pe mine), unde atingeam vreo trei puncte de bun simţ, anume admission, communication, speed — pardon, îi în engleză, care mi-e mie o limbă tare dragă.

Şi aici aş putea pune o imagine superpilduitoare cu, eventual, doi oameni dialogând, dar prefer să folosesc această puşculiţă în formă de vacă. Apropo, ştie careva dacă "puşculiţă" vine de la "puşcă"?! Sau de unde altundeva? Şi de ce se construieşte ea în mod uzual în formă de porc şi nu de portofel?! -- Sursa, da, www.sxc.hu

În fine, ce-o făcutără ei, până acu? Au făcut pe dracu’ ghem. Pe scurt, prima chestie maiîn regulă a fost discursul lui Boc de ieri (da şi-acolo, frăţică, între altele, să-ţi demiţi ministrul aflat la treabă diplomatică peste hotare, cât de bou extravilan po’ să fii?!) În rest, chiar şi numa’ piaristic vorbind, sunt varză. Şi, măcar teoretic, la cum fulgeră ei cu “criza” ca scuză pentru orice rahat pe care îl fac, aş fi avut tot dreptul să mă aştept să fie capabili s-o gestioneze (mă rog, dreptul îl am, dar cumva am ales să evit exerciţiul lui).

Poate că data viitoare o sa vorbim niţel (în funcţie de câtă răbdare am şi eu, na) despre etapele crizei şi, eventual, despre cum se ocupă oamenii de treaba asta şi, cine ştie, eventual şi ceva criză de comunicare, dacă nu se ocupă pukka de chestia asta (depide de ce timp şi chef are şi ea, eu m-aş bucura s-o aud scriind).

Sau, mai ştii, poate data viitoare bag un post extralacrimogen, despre cum am fost eu în piaţă de-a lungul timpului (tata pretinde că m-ar fi dus şi pe 21 decembrie, dar eu cre’ c-a fost singur, având în vedere că e în viaţă, iar mama sigur l-ar fi căsăpit în condiţiile alea, plus că nu-mi amintesc aşa ceva; am fost însă cu alte ocazii, suficient de multe.)

PS Acu’, adică as we write, deci chiar acu’, militarii în rezervă luară cu asalt TVR, dându-mi ocazia să auz, la A3, cum că să nu mai vină Andreea Pora sau alde Patapievici pe-acolo. Nu că aş purta vreo adâncă preţuire respectivilor, nicio legătură, dar iată disponibilitatea pentru dialog în acţiune!

Mioriţa [Gânduri cu haos 2/2012]

Am citit asta… Şi în primul moment, da, m-am enervat. Apoi mi-a trecut. Sigur, omul are dreptul la o opinie. Eventual, mă bucur că lumea mai speră, mai crede, mai… Cum şi eu aş vrea să mai pot.

Credeam, însă, în ecuaţia PDL=USL=mizerie înainte de-a apărea ea pe-o pancartă.

Nu m-am născut ieri. Nici n-am trăit în România doar în ultimii ani, ci (cam) toată viaţa. Destui ani. Şi n-am doar memorie de scurtă durată. Nu cred în Mioriţa, nici pe departe, dar nici Scufiţa roşie nu mă mai pune pe jar de multă vreme.

Nu pot şi mă-ndoiesc că vreau să uit că, de când votez, am dat un singur vot pozitiv, în ’96, şi-atunci a fost o cruntă dezamăgire. Nu sunt naivă: poate sceptică, dar anii pe care i-am petrecut în România arată mai degrabă că sunt realistă.

Mă scuzaţi, dar nu pot merge în piaţă pentru USL. Mi-e teamă că voi da un vot negativ şi la următoarele alegeri.

Protestetică [Gânduri cu haos 1/2012]

Mie-mi place rău ţara asta. Da’ rău. Atât de rău, că sper cinstit că 2013 o să mă prindă acomodându-mă prin alte părţi, dar cine poa’ să ştie concret dacă şi pe unde.

Până una alta aşadar, în 2012 sălăşuiesc în Românica, al cărei extrem de mândru cetăţean sunt. Motiv pentru care aş duce-o şi pe fi-mea un pic diseară prin centru, mai ales având în vedere că trecutul meu spune că mama m-a obişnuit de mititică în ideea de Piaţa Universităţii, unde m-a cărat întru golăneală destule seri — îmi plăcea, deşi mare rahat evident că nu pricepeam la vârsta aia, dar fraternizam cu frate-miu şi cu văr-miu, mă răsteam la alde nen-tu Iliescu şi pretena lui, comunismul, lumea cânta, vorbea, schimba idei (moamă, idei!), fără molotoave ori similare, mai târziu aveam să mă prind cum că avea chiar nişte revendicări concrete, gen punctul 8; în 13-15, desigur iunie ’90, eram tot prin zonă — învăţam în 19, pe lângă ambasada americană — şi m-am dus un pic cu colegii (deci nu cu mama, care nu probabil că a fost fericită că eram ok după) să vedem şi noi cum stă treaba p-acolo, astfel încât pot spune cu relativă încântare că am adulmecat prima lacrimogenă pe la vreo 12 ani.

Dar cum Alecu are numa’ 10 ani şi nu-s tocmai convinsă că nu se lasă iar cu jandarmi şi alte d-astea, mă mai gândesc.

Poezie pentru mama

~ a lui Alecu

Ceru-i roşu
văzut de pe fosta planetă Pluto,
dar de pe Terra e
verde,
ceea ce e
ciudat, ciudat.
Poate inexplicabil.
Hm hm.

Macii sunt în Europa roşii,
dar în Asia sunt turcoaz.
Hm hm.
Cel mai ciudat lucru, însă:
ubirea.

Are You Terrified of Dying? — On Competition or Something Like That

THE WINNER TO THIS WEEK’S COMPETITION ON WHAT TO WRITE ABOUT WHEN FACING THE SUBJECT OF “COMPETITION”

I don’t keep with the news. Not usually, not lately, just rarely (possibly since Romanian news channels broadcast information of ginormously incredible stench, such as… see here — in Romanian).

So I merely know that this has been a time of death. Death is good for the news. Heaven-sent, if I may be my sarcastic self (and I may).

Vaclav Havel died on the 18th, and Kim Jong-il a day before, although the news came out only on the 19th.

Christopher Hitchens died on the 16th, but I only heard of it today, accidentally, as it happens. Possibly, you have no idea of he was; but had it been a most cynical competition between the three deaths in terms of personal distress, to me his would have won. (Kill me, it’s not Havel. And kill me again, it’s not Kim Jong-il either.) Likely, even if you know who he was, you didn’t really agree with many of his views. Of course, I may be wrong on both accounts of assumption.

I liked (well, if I had been younger and had the same habits of the young me, I could’ve even fallen in love with) Hitchens. A lot. If Carlin — yes, imagine that, Carlin — made me realise that I might as well pray to the sun, or even better, find a way to befriend Joe Pesci, and pray to him, at a time when all I had left of a clinging-to-me-religion before the final blow, was the “agnostic”-as-in-just-the-word boundary. And Carlin was the final blow. Why stop half way, just out of habit? I went all the way, coming to terms with the fact that I was, if honest to myself, already an atheist.

So it’s not long ago that I discovered — and was fascinated by — Hitchens. Not at all.

I know this would go along the lines of “whaaa, again with the atheism”* and all, but even beginning to read God Is Not Great made me feel once again like I have, well, done the right thing. Because those were quite my thoughts too.

Many of them never believed, and many of them abandoned faith after a difficult struggle.

I am one of the latter. It was a laborious struggle, where I have fought religion, then religiousness, and god until it doomed on me that I wasn’t fighting anything but myself.

The battle concluding and me losing my religion, I have lost all the comfort it brings, and it’s likely that this is in point of fact all I have lost. Fair trade, although I know that after I’d lose my loved ones, it’ll be forever, and never ever there will be any heaven or hell where I might see them again. Words like abyss don’t scare me as they used to though, while life after death would make me raise an eyebrow if only I physically could.

But surely, that’s not what Hitchens is all about.

This is not a eulogy however, although at times it may have sounded like one. But there are enough of them on the world wide web. I enjoyed — arguably, not a proper word, nevertheless, it stands correct — Christopher Buckley’s Postscript in the New Yorker blogs section. I found myself thinking it talks about honesty and guts, but surely there’s more to it.

And it is not praise for atheism either. It’s one of the ways I related to Hitchens, a very personal** way, coming down to views and beliefs: I am one of the extremely few atheists I know.*

THE RUNNER UP

I used to make a competition out of everything. The particular to this general inclination came with relationships. My marriage was, many times, a competition, even at the times it looked like perfect. Me being not the kind of girlfriend one would like meant that relationships were somewhere in between “cease and desist” and “fight fire with fire”. There was a time when everything I did had to be the best, not only inside relationships, or with relationships, but kind of with everything I did. Losing, doing less than I could have possibly done, coming second tormented me. Many times I thought I had something to prove, and enough times I lied to myself that it was me I wanted the proof delivered to.

Not anymore though. I guess it took time and practice, but I’ve gotten rid of this habit. I don’t mean for this to sound that I’ve given up the competitive spirit altogether, because I didn’t, and that wouldn’t be healthy either.

But it’s no longer a continuous clash. I’m fine without it. In actual fact, I am better off without it.

Such an unhealthy competitive attitude brought me to doing enough things that I didn’t care much about. It led to me giving up on things and fucking up my priorities just to do something that mattered less than what I had given up on. It made me face choices I didn’t what to make, but still I made them, and ended up being miserable: regardless of the so-called victory perspective I honestly celebrated, there was something else I had given up to that end. Even touching base with the perfect marriage meant I had to disavow things that I didn’t want to part with, and I shouldn’t have had to reasonably make that kind of choice. And in the end, it showed.

I am no longer in search of being the best. Not going with an argument to the very end doesn’t bother me much anymore, most of the times I can easily live with that. It was also a process, I guess. Success now implies that I’m doing things that I like. I only compete with myself in the search of time to do more of the things that I like doing. Chatting in the evening with Alexandra is something I wouldn’t hand over so easily anymore. Getting to the round of reading whatever UX bullshit I’m reading is an as-often-as-possible occurrence. I even remembered why I fell in love with the law during law school. Cooking. Wow, cooking. I read poetry so much more often. I take time to venture through memories only for the sake of the good times a rollin’ without making this an escape as I used to. I’m trying to do as many things that I like to do these days. I haven’t played poker since August though, but that’s okay — someday I will do that too, who knows. Sure, I wouldn’t mind being outstanding at well, something I also like. But I’m not making choices I don’t feel like doing anymore.

And this feels way better. Much better than, say, writing the best breakup letter.

---

*This usually attracts the “whaaa, again with the atheism” thing from quite a number of people, and that I deem to be if not downright rude, at least tremendously annoying.

But it is rude. As much rude as I find it offensive when people let me know they pray for me.

Here’s the thing. I usually don’t mean to bring it to the table, especially with the certain type of fanatical Christian. Or any kind of fanatical religious person, albeit Christians do occur more often in my life. But this is where I stand. When they mention their position, I usually feel compelled to state mine. What else should I do? Shut the fuck up? Well, why didn’t they do that in the first place then? (Although I do shut up a great deal of times.) Or should I rather nod in agreement? Seriously.

I used to have a friend who’d send me occasional emails — the occasion usually being some birthday greeting — beginning with “May God…” Please. It’s point-blank disrespectful. Those couple of words read “I know what you think and I shit on precisely that because what I think is more important”. If you choose to include me in your prayers, that’s your decision that I don’t need to know about (actually, I’d be rather more consistent if you’d go all Matthew 6:5-6 with that) because to me it’s not only completely useless, but quite rejection-worthy as there’s a whole different thing that I believe, and you know that (if you don’t, I’m thinking it’s a different story). Could you please deem me and my views that you know about with the same respect you demand for yourself and your views?

Blah. It’s not a competition. It’s being civil. Which is actually, in a way, why I do shut up many times. That, but probably mostly the pointlessness of explaining, again and again, why such thing is disrespectful. It’s tiring and time-wasting.

**There’s another personal something I discovered, a fragment of an email from a dear friend, part of a long enough and even weirder thread, that I had no idea was actually a quote from Hitchens.

Aceste cuvinte care ne doare [Gânduri cu haos 62/2011]

Cuvântul: a vizualiza.

Context: “Este adevărat că, dacă vizualizăm cu toţii ,,un copac”, plasat într-un spaţiu fizic real, precum un parc, iar, mai apoi, suntem solicitaţi să-l desenăm pe o coală albă de hârtie…”

Ce spune amicul DEX: VIZUALIZÁ, vizualizez, vb. I. Tranz. (Tehn.; despre aparate) A face posibilă observarea vizuală a fenomenului cercetat. [Pr.: -zu-a-] – Din fr. visualiser.

Frate, verbul a vedea pare a fi încă în termenul de garanţie. Atât!

Sport

Bună ziua, transmitem de pe stradionul Căminului, de la numărul 20, meciul între echipa gazdă Mon şi echipa gazdă Non, fir-ar să fie, vreau să ies iar seara să alerg, dar cum să îmi fac eu timp şi pentru asta?! Sau măcar — ba chiar mai degrabă — “workout”-urile de dimineaţa şi seara, ora aia de sport care mă încânta endorfinistic în două tranşe pe zi? Da’ de unde timp?!

Deşi nu pare, am făcut sport de-a lungul timpului, “de-a lungul timpului” desfăşurându-se pe perioada “copilărie-adolescenţă timpurie”, fără să fac cine ştie ce performanţă în vreunul anume. Au fost câteva. Înotul a durat cel mai mult — şi mi-a plăcut cel mai mult. Gimnastică: dap, eram un mic Van Damme cu sfoara mea din săritură. Scrimă — cre’ şi acu’ sunt în stare să ţin o gardă ca lumea şi să produc o fandare corectă. Volei — bănuiesc, însă, că azi nu mai sunt capabilă nici să servesc civilizat. Am jucat catraliarde de meciuri de fotbal în faţa blocului cu băieţii, dacă se pune — şi ar trebui să se pună pen’ că nu, nu stăteam în poartă ca fetele (mai degrabă fundaş, pen’ că până s-au prins ei că mă descurc, trebuia să-mi fac rost de minge singură şi probabil că d-asta ulterior mă năuceau pasele). Şi pentru că mi-am rupt clavicula jucând fotbal iarna pe gheaţă — din care chestie s-a dus dracu’ şi înotul, că n-am avut voie să fac forţă un an. A, şi cică joc ping-pong bine pentru o fată (joc pe dracu’ bine, să fim serioşi, sunt semi-varză, ceea ce nu e bine). Cu cocoţul nu m-am înţeles prea bine, nu era pasiunea mea şi n-am găsit de cuviinţă s-o împrumut de la alţii; posibil să fi fost şi un fel de frondă în toată treaba asta.

Nu par genul, nu? Fumez (o să mă las într-o zi, desigur; ca restul planetei fumătoare, cre’ că acum nu e momentul), beu (e drept că din ce în ce mai rar zilele astea, mi-a cam pierit pofta), doi paşi îi fac cu maşina… cu alte cuvinte, o existenţă sedentară, marcată de computer şi alte obiceiuri prost-plăcute.

În fine, dacă am vreo rezoluţie pentru anul viitor (de fapt, pentru mâine, că nu prea cred eu în rezoluţii de anul nou, ba chiar seara asta, wtf, între întâlnirea cu o prietenă, plimbarea cu Floyd şi un skype), aceea e să-mi fac dracului timp, cumva, să nu mai fiu o broască nemişcătoare.

Am zis!

Fat frog (www.sxc.hu)

Do swordfish tiptoe? [Random thoughts 61/2011]

Morning everyone. And Monday everyone. Monday. A good week always starts with a Monday. So does a bad week, but let’s be optimistic today. Monday is a fact that cannot be changed. Until tomorrow, that is. Tomorrow it will be Tuesday, a.k.a. “one step closer to the weekend”. Also the day that is not Monday but is kinda close to being Monday without being actually Monday — the pessimistic perspective. Going for the optimistic view again. On what basis? Beats me, as a matter of fact, but oh well, let’s see what the stars have to say — since being an atheist does not prevent me to regularly check my horoscope; actually, it’s not one, but a couple renditions, known in my world as Urania (in Romanian) and astro.com (in English).

Okay, so Urania says that basically, sort-of romantic-wise speaking, establishing/beginning a relationship these days is not the by all chances the best idea ever.

Cei care sunt singuri, necăsătoriţi, şi doresc să stabilească o relaţie de prietenie sau, pur şi simplu, un parteneriat strict sexual, ar trebui să ia în calcul şi ideea că din punct de vedere astral au mână proastă. Bărbaţii se încurcă cu femei de proastă calitate, care le fac viaţa un calvar, iar femeile pot să dea peste nişte minuni în aşa fel încât să-şi blesteme ziua când l-au întâlnit pe acela şi i-au spus DA.

Whilst astro.com points to the fact that

This influence can have several effects, often quite subtle. It can stimulate the sexual side of existing relationships and give love relationships a greater intensity. This is because sex goes beyond the physical act and becomes a vehicle for self-transformation and inward change. A love relationship that begins under this influence will be intense throughout its duration and will have a greater impact, for better or worse, on your life than other relationships.

Of course, this is not the first time such thing happens. I can only interpret it with a view to my “let’s be optimistic today” stance for no other reason that I’m feeling like feeling so today. That is, that there’s no relationship I could even begin to look at as to a new one, praise the lord or whatever.

Anyways, moving on, we definitely need to answer this question we received from our readers (there’s quite a bucket of bullshit here, of course, there’s no such thing as readers here) with regards to matters that trouble the soul but also the body. So

Dear Wise Person Who Keeps a Blog

I am wondering what kind of dress I should wear when meeting this set of parents. To give you a bit of a background, “meeting the parents” does not mean that I’m in a rather new relationship, nor does it mean that I am in an old one and we’re just this tiny bit away from saying yes to a yes-requiring proposal. It’s just that I’m meeting the parents of this friend of mine with whom I have, well, a special relationship. I’m sure you get my drift. Anyways, the message I’d like to fashionly communicate would be “Looky-look, such a beautiful and smart young lady, so wonderful to have her for dinner this lovely evening!” to the parents and “Mmm, wondering if she’s wearing any underwear, let’s finish with the damn parents dinner thing here faster” to guess-who. Yea, that’s the one. Also, his (younger) sister might be around, and I would definitely like my outfit to put thoughts of the “she is so my role model”-type in her mind. So, no pressure really, but what shcould I be wearing?

Sincerely,
Wondering”

Dear Wondering

Go for that little but not too little black dress. Don’t over accessorize. Smile a lot. Don’t drink and drive. But do drink.

Sincerely,
Wise Person Who Keeps a Blog

Fragment

It’s a fragment of something I started writing quite a while ago, and never got to finish — I guess it was getting all too, well, creepy. I bumped into this fragment lingering in the drafts folder here (you know stuff you don’t get your ass to hit the publish button for? I kinda have a few), removed all stage directions etc., left the dialogue only, and now I’m gonna go for the publish button I was mentioning a bit earlier. I even forgot how I titled the whole thing.  

Don’t worry, really. Dakota knows we’re smoking here. It’d be only nice if we didn’t bother him too much when he’s around, but now that he’s away, it’s alright. He’s not that much of a bitch, you know?

Yes, I know.

But you… you are that much of a bitch, you know?

Sure I know. But you like it, don’t you?

Not when you blow into my face, I don’t.

You like it even then.

You’re the worst, Jude. But no, I don’t like it even then. I don’t know anyone in their right mind who likes it.

You know, where I come from–

Sure, where you come from, a whole different story, it must be a compliment, right? You’re actually saying ‘Gee Adam, you look so good today, have you had a haircut?’ No Jude, I only had a manicure, but thanks all the same. Blow again, baby!

Thanks.
I think I’d like to blow into Dakota’s face one day. A full blow, categorically, for the sake of the reaction.

Why do you hate him?

I don’t hate him really. I’d just like to see him dealing with me somehow, noticing I’m around. When I’m around.
Honestly, I envy him, you know?

Don’t. He never had a thing for me, don’t worry, I’m not his type. Too shabby, too straight, too much indolence in my room.

So I have to count on him.

Could you please stop blowing into my face?! And no, you don’t have to count on him; you know you can count on me.

Do I?

At least you should. Look Jude–

Look Adam. It’s not only Dakota. It’s everything. I envy that fan even. That fan can really count on you, you need that fan. Summertime, the fan’s in action. A girl on the street is envy material, because she’s gonna be on this street. Anything.
But it’s mostly Dakota, because Dakota’s always here, he doesn’t like cigarette smoke, he doesn’t like me either–

He’s allergic to cigarette smoke… and he’s allergic to all women Jude.

Sometimes… sometimes I wish he hated me, but he doesn’t. He dislikes me. I’m part of his allergy. That’s why it’s Dakota mostly. I’m just a regular temporary nuisance, he knows it, and it shows.

Would you please stop this? There’s nothing like a regular nuisance here.

But there is something like a temporary one, Adam, isn’t it?

Stop it Jude. Really. There’s no point in this. Not at all.

You’re so damn right Adam. There’s no point in this at all. No fucking point at all.

What are you doing now?!

I don’t know Adam. I guess I just stopped it. It was just a temporary thing.