Eram de dimineaţă la plimbare cu Floydozaurul.
Un background check spune despre domnia lui că este un câine normal pentru vârsta pe care o posedă, probabil un pic cam răsfăţat, dar asta pare a fi o trebuşoară normală dacă mă gândesc cât a durat aşteptarea unui câine în viaţa Alecului.
Recunosc aşadar că nu-i un câine cu vreo educaţie aleasă şi că încă mai copilăreşte; n-are decât zece luni. Şi în ani câineşti, tot prichindel este. Îi place teribil să socializeze cu alţi câini, iar când asta nu-i posibil — şi nu-i voie cu toţi vagabonzii din zonă! — latră la ei ca un dement.
Cu toată lipsurile lui canin-academice, însă, treaba principală, cum să-i zic eu mai civilizat aşa, caca adică, nu face în mijlocul drumului. L-a dus capul, poate că şi ghidajul, în nişte locuri mai ferite de pasul omului pentru nevoia asta.
Buuun. Ne dădeam, aşadar, cu lesa prin parcul din apropierea casei, iar Floydozaurul însemna respectuos, la fiecare cinci paşi, teritoriul. (Oare de unde are atâta pişu’ de exprimat bestia, nu ştiu, dar pare că toţi câinii au socoteala asta.) Între alte activităţi pe care le întreprinde el cu mult drag la plimbărică, alerga fără prea mult spor nişte vrăbiuţe. Pe alei (în iarbă nu-i mai dau voie; sunt convinsă că n-o striveşte cu cele cinci kilograme ale lui, dar patru vizite la veterinar pentru o drăcie în lăbuţa din faţă-dreapta mi-au ajuns săptămâna trecută). Eu mă puneam la curent cu noutăţile zilei de la Jariştea, la telefon cu mama… n-a venit pietrişul pentru fundaţia gardului, şi trebuia să apară de la 7 juma, a plouat niţel, trandafirul roşu e încă înflorit, d-astea.
Pe bancă, o doamnă în vârstă. Ulterior aveam să aflu că e „fost cadru didactic”. Doamna în vârstă comentează ceva apropo de „câini în parc”.
Amu’, mie îmi place să stau de vorbă cu oamenii. Bunăoară, am întreţinut o conversaţie de circa douăj de minute cu două doamne care binevoiseră să-mi bată la uşă în sensul unei convertiri la ceva ramură religioasă; fără a avea păreri convergente în vreun fel înainte şi fără ca după să mă fi convins ele pe mine ori eu pe ele, ne-am despărţit în termeni buni. Dialogul presupune schimbul de idei, nu adoptarea lor. We can agree to disagree.
Desigur, se poate şi invers, cum fu cazul de dimineaţă.
O rog pe mama să mă scuze că întrerup discuţia, şi mă duc aşadar către doamna cu pricina, rugând-o să repete — de la distanţă, nu auzisem decât “câini în parc”.
A pornit o ploaie de urlete din care am distins, între altele, trecutul de “cadru didactic”, precum şi nişte păreri cu privire la porcul de Floydozaur şi nesimţita lui amică, operatoarea lesei.
Am încercat să mă lămuresc cu ce anume am supărat-o, unde am greşit… nu voiam, cum ar fi normal, să-i dau peste bot cu minunatul de Floydozaur care se tăvălea pe jos de bucurie deja că avem un contact cu un potenţial producător de scărpinături şi mângâieri, să-l apăr sau mai ştiu eu ce d-astea, nu; speram, însă, că explicându-i doamnei obiceiurile lui Floyd şi faptul că ocupaţiunea lui prioritară în acel moment erau vrăbiile, nicidecum profanarea parcului cu elemente solide (profanase deja alt loc, ferit, cum spuneam, spre ghena din spatele blocului, înainte de a ajunge în parc), o să-i fac dimineaţa mai frumoasă, eventual s-o amuz, că deh, naiv din partea mea poate, dar mi se păruse singuratică şi bătrână aşa cum stătea ea pe banca aia de dimineaţă.
Problema, însă, nu eram eu sau Floydozaurul. Problema erau câinii, în general. Să plece (deşi e voie cu ei acolo!) pur şi simplu. Problema, mai adâncă, era că doamna n-avea niciun chef să aibă o dimineaţă mai frumoasă, n-avea nicio dispoziţie să aibă un dialog, doamna voia doar să ţipe la cineva.
E, din păcate, simptomatic.
N-avem chef să purtăm un dialog. Avem deja opinii. Pe care nu le schimbăm cu alţii, le strigăm. Opinii care nu se modifică indiferent de argumente. Preferăm un monolog urlat unui schimb civilizat de idei. Ne place să urâm tot ce-i altfel, că-i gay, ateu, ţigan, câine sau om cu câine lângă el, că are altă părere. Suntem hateri. Şi ne pricepem al dracului de bine să fim aşa.
Am plecat, în cele din urmă, convinsă de alte două doamne în vârstă cu doi câini mai bătrâiori pe lângă ele că “lăsaţi, doamnă, aşa face, urăşte câinii”. Floydozaurul s-a conversat apoi un pic cu celelalte două patrupede, prietenos. Eu, cu stăpânele, despre copchiii cu patru lăbuţe, care câţi ani are, cum că le e tare cald de la o vreme-ncoace… uzualele.
Nu-s dezamăgită, n-aveam cine ştie ce aşteptări: au trecut deja patru ani de când am revenit în România şi am văzut specia asta de om de nenumărate ori, de mult mai multe ori p-asta decât p-ailaltă, adică aia cu care pot avea un dezacord exprimat civilizat.
Însă tot trist mi se pare că uneori câinii-s mai cu suflet decât oamenii.
