Oops, azi, la îndemnul Madamei, vorbim despre ceva serios, anume cum să te prefaci că faci, de exemplu, consultare publică, şi să laşi în consecinţă fraganaerul cu buza umflată în timp ce capitalizezi în imagine. Iar pentru asta o să folosesc un mic exemplu: mic, dar exemplificator.
Se dă un proiect de lege, de mare importanţă pentru, să zicem, sistemul judiciar. Proiectul de lege modifică legile 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale ale răspunderii disciplinare, titulari de acţiune, inspecţie judiciară, d-astea.
Se aşează proiectul de lege în dezbatere publică la mijloc de iunie anul curent.
Lipseşte expunerea de motive, dar cin’ se mai uită la asta? [UPDATE 09.09.2011 Wow, a apărut şi expunerea de motive pe pagina MJ. Marţi, când am căutat-o eu, nu era. Regret, desigur, că n-am un printscreen, da' asta e, dacă n-am, n-am.] Aveam să aflu ulterior că, dacă mă interesează cu adevărat, a dat presa destule motive pentru asemenea modificări. Plus că ne cere Comisia întărirea Inspecţiei Judiciare, prin urmare hai s-o aranjăm şi pe-asta (ce mai contează ce anume cere Comisia şi ce facem noi, de fapt).
Lumea (să le zicem stakeholderii) se-apucă, în consecinţă, să studieze, să trimită observaţii, propuneri, să ia proiectul în discuţie la puricat şi articol cu articol, şi în ansamblu, ca filozofie generală, ca ajustare corespunzătoare unei, doamne ajută!, nevoi create de insuficienţele legislaţiei în vigoare, precum şi în considerarea dezideratelor sociale prezente şi de perspectivă (dap, citez aproximativ dintr-o altă lege, anume 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, o altă reglementare pe care am văzut-o de-a lungul timpului siluită în diverse poziţii care mai de care mai perverse).
Se bifează, aşadar, dezbaterea publică — şi doar aici voiam să ajung. De unde, parte insignifiantă a societăţii civile, urlam acu’ vreo doi anişori că vreau consultare, între timp treaba s-a mai schimbat. Acum avem şi mama consultării, nu? Adică chiar mă trezesc participând, prin bunăvoinţa iniţiatorului, tot părtică insignifiantă, c-aşa-mi place mie, la o întâlnire pe marginea modificărilor în cauză, alături de ceilalalţi stakeholderi.
Unde, pentru circumspecta de mine deloc surprinzător, aflăm că a, be şi ce nu sunt negociabile, că au fost preluate nişte observaţii şi recomandări (pe ce criterii unele şi cu ce argumente respinse celelalte, putem doar ghici, depinde numa’ de aptitudinile de Mamă Omidă ale fiecăruia, că altfel cum am putea afla?), că putem discuta niţel cu privire la de (de fiind o mică falangă, hai două, din lege) şi că, în rest, sănătate şi voie bună, că altceva ce?
Poate-s eu viperă, dar, din condiţia mea de părticică insignifiantă, continui să îmi imaginez că dezbaterea publică nu e — sau, mai degrabă, n-ar trebui să fie — o activitate formală, acu c-a devenit, în sfârşit, o activitate care se bifează.
Prin urmare, atâta timp cât lucrurile vor rămâne aşa, simulacrul ăsta de consultare publică (consultare care ar presupune un dialog real, nu unul al surzilor) nu face decât să servească imaginii celui care dezbate fără să o facă în mod real, celui care ştie atât de bine să mimeze procesele democratice, încât să ţi se pară şi ţie că te-a băgat în seamă, doar că nu destul, când el, de fapt, numai în seamă nu te-a băgat.
Mă scuzaţi pentru viziunea pesimistă, vă rog. Şi convingeţi-mă că greşesc, vă mulţumesc.
