“EBA, tatăl tău nu vrea să vorbeşte cu noi!”
Dialogue: Mission Impossible X, starring humans
Partea I. Despre dialog şi cum se evită el cu succes, zi de zi, clipă de clipă, amintirile mă urmăresc.
Dacă n-aş fi eu o atât de calmă persoană şi îndeobşte neobosită când aud tot felul de minunăţii, mi s-ar fi luat de cât am auzit în ultima perioadă despre “dialog”: cuvântul e atârnat pe buza tuturor.
(Poate că şi ieri în instituţia democratică numită Parlamentul României a fost vreun dialog? Nu? Haida de, nu pot să cred.)
Adevăru-i, cam cum spunea Codru ieri, că habar n-avem ce e aia dialog. Dialog în genere, darmite social. Sau, dacă ştim, ne doare fix în, da, cur.
Anul trecut, în contextul întâmplărilor unei plimbări matinale cu amicul meu patruped, remarcam că, aşa, în general, noi n-avem treabă cu dialogul; scriam că
E, din păcate, simptomatic.
N-avem chef să purtăm un dialog. Avem deja opinii. Pe care nu le schimbăm cu alţii, le strigăm. Opinii care nu se modifică indiferent de argumente. Preferăm un monolog urlat unui schimb civilizat de idei. Ne place să urâm tot ce-i altfel, că-i gay, ateu, ţigan, câine sau om cu câine lângă el, că are altă părere. Suntem hateri. Şi ne pricepem al dracului de bine să fim aşa.
Mai târziu, apropo de consultarea publică, un concept simpatic, care — what the fuck?! — are la bază ceva dialog, spuneam
Prin urmare, atâta timp cât lucrurile vor rămâne aşa, simulacrul ăsta de consultare publică (consultare care ar presupune un dialog real, nu unul al surzilor) nu face decât să servească imaginii celui care dezbate fără să o facă în mod real, celui care ştie atât de bine să mimeze procesele democratice, încât să ţi se pară şi ţie că te-a băgat în seamă, doar că nu destul, când el, de fapt, numai în seamă nu te-a băgat.
Aş putea să pun şi o imagine superpilduitoare cu, de exemplu, doi oameni vorbind, dar prea am dat peste poza asta care arată cam ce cărţi mai au ei prin mână. -- Sursa, desigur: www.sxc.hu
Aşadar, tovarăşi, esenţa problemei nu-i chiar aşa de complicată. Recte, atunci când vrei dialog, tre’ să-l vrei pe bune, nu la mişto. Iar asta presupune disponibilitatea de a asculta, înţelege şi acţiona având în vedere şipunctul de vedere/interesele specifice ale celuilalt.
Amu, care-s ele, interesele astea? În esenţă, deşi revendicările pieţii sunt multe (şi unele mărunte), a mai des auzită e cu demisia — şi tare mi-ar plăcea să dau o mână de ajutor destinatarilor, având eu ceva pricepere la treaba asta. Numa’ că n-o să mă solicite nici dracu’, în ciuda expertizei mele, pen’ că interesul lor, absolut contrar revendicării constante a protestatarilor din piaţă, e să nu-şi clădească CV-ul pe demisii din funcţii publice.
Prin urmare, voi fi de un optimism feroce, şi voi concluziona că dialogul va lipsi cu desăvârşire încă o bună bucată de vreme, deşi probabil vom mai auzi despre dânsul, anume numai lucruri bune.
Partea a II-a, iniţial mai scurtă. Despre cum criza nu loveşte niciodată fără preaviz, desigur că nu, cum dracu să nu te notifice ea cu cel puţin 45 de zile lucrătoare înainte.
Tot (şi mai) demult, scriam — băi, voi nu credeţi deja că sunt un fel de mama Omida/Nostradamus ceva? — aproximativ câteva cuvinte despre managementul crizei (sigur, nici pe departe nu epuizam subiectul, doar el pe mine), unde atingeam vreo trei puncte de bun simţ, anume admission, communication, speed — pardon, îi în engleză, care mi-e mie o limbă tare dragă.
Şi aici aş putea pune o imagine superpilduitoare cu, eventual, doi oameni dialogând, dar prefer să folosesc această puşculiţă în formă de vacă. Apropo, ştie careva dacă "puşculiţă" vine de la "puşcă"?! Sau de unde altundeva? Şi de ce se construieşte ea în mod uzual în formă de porc şi nu de portofel?! -- Sursa, da, www.sxc.hu
În fine, ce-o făcutără ei, până acu? Au făcut pe dracu’ ghem. Pe scurt, prima chestie maiîn regulă a fost discursul lui Boc de ieri (da şi-acolo, frăţică, între altele, să-ţi demiţi ministrul aflat la treabă diplomatică peste hotare, cât de bou extravilan po’ să fii?!) În rest, chiar şi numa’ piaristic vorbind, sunt varză. Şi, măcar teoretic, la cum fulgeră ei cu “criza” ca scuză pentru orice rahat pe care îl fac, aş fi avut tot dreptul să mă aştept să fie capabili s-o gestioneze (mă rog, dreptul îl am, dar cumva am ales să evit exerciţiul lui).
Poate că data viitoare o sa vorbim niţel (în funcţie de câtă răbdare am şi eu, na) despre etapele crizei şi, eventual, despre cum se ocupă oamenii de treaba asta şi, cine ştie, eventual şi ceva criză de comunicare, dacă nu se ocupă pukka de chestia asta (depide de ce timp şi chef are şi ea, eu m-aş bucura s-o aud scriind).
Sau, mai ştii, poate data viitoare bag un post extralacrimogen, despre cum am fost eu în piaţă de-a lungul timpului (tata pretinde că m-ar fi dus şi pe 21 decembrie, dar eu cre’ c-a fost singur, având în vedere că e în viaţă, iar mama sigur l-ar fi căsăpit în condiţiile alea, plus că nu-mi amintesc aşa ceva; am fost însă cu alte ocazii, suficient de multe.)
PS Acu’, adică as we write, deci chiar acu’, militarii în rezervă luară cu asalt TVR, dându-mi ocazia să auz, la A3, cum că să nu mai vină Andreea Pora sau alde Patapievici pe-acolo. Nu că aş purta vreo adâncă preţuire respectivilor, nicio legătură, dar iată disponibilitatea pentru dialog în acţiune!
