Reblogged from :

Sunt impresionată şi surprinsă de faptul că apatia românilor s-a transformat în zile în şir de proteste, chiar dacă s-au dus acolo în ninsoare şi pe tocuri. Chiar dacă nu sunt impresionanţi ca număr şi ofticaţi că nimeni nu estimează corect câţi sunt, protestele sunt dovada faptului că românii au căpătat încredere că cererile lor pot influenţa activitatea instituţiilor, aşa cum bine explica Codru în Un punct de inflexiune?. Sunt impresionată, dar nu neapărat surprinsă şi …

Pentru primaş dată când am simţit nevoia acută să dau un reblog. ;)

Partea I. Despre dialog şi cum se evită el cu succes, zi de zi, clipă de clipă, amintirile mă urmăresc.

Dacă n-aş fi eu o atât de calmă persoană şi îndeobşte neobosită când aud tot felul de minunăţii, mi s-ar fi luat de cât am auzit în ultima perioadă despre “dialog”: cuvântul e atârnat pe buza tuturor.

(Poate că şi ieri în instituţia democratică numită Parlamentul României a fost vreun dialog? Nu? Haida de, nu pot să cred.)

Adevăru-i, cam cum spunea Codru ieri, că habar n-avem ce e aia dialog. Dialog în genere, darmite social. Sau, dacă ştim, ne doare fix în, da, cur.

Anul trecut, în contextul întâmplărilor unei plimbări matinale cu amicul meu patruped, remarcam că, aşa, în general, noi n-avem treabă cu dialogul; scriam că

E, din păcate, simptomatic.

N-avem chef să purtăm un dialog. Avem deja opinii. Pe care nu le schimbăm cu alţii, le strigăm. Opinii care nu se modifică indiferent de argumente. Preferăm un monolog urlat unui schimb civilizat de idei. Ne place să urâm tot ce-i altfel, că-i gay, ateu, ţigan, câine sau om cu câine lângă el, că are altă părere. Suntem hateri. Şi ne pricepem al dracului de bine să fim aşa.

Mai târziu, apropo de consultarea publică, un concept simpatic, care — what the fuck?! — are la bază ceva dialog, spuneam

Prin urmare, atâta timp cât lucrurile vor rămâne aşa, simulacrul ăsta de consultare publică (consultare care ar presupune un dialog real, nu unul al surzilor) nu face decât să servească imaginii celui care dezbate fără să o facă în mod real, celui care ştie atât de bine să mimeze procesele democratice, încât să ţi se pară şi ţie că te-a băgat în seamă, doar că nu destul, când el, de fapt, numai în seamă nu te-a băgat.

Aş putea să pun şi o imagine superpilduitoare cu, de exemplu, doi oameni vorbind, dar prea am dat peste poza asta care arată cam ce cărţi mai au ei prin mână. -- Sursa, desigur: www.sxc.hu

Aşadar, tovarăşi, esenţa problemei nu-i chiar aşa de complicată. Recte, atunci când vrei dialog, tre’ să-l vrei pe bune, nu la mişto. Iar asta presupune disponibilitatea de a asculta, înţelege şi acţiona având în vedere şipunctul de vedere/interesele specifice ale celuilalt.

Amu, care-s ele, interesele astea? În esenţă, deşi revendicările pieţii sunt multe (şi unele mărunte), a mai des auzită e cu demisia — şi tare mi-ar plăcea să dau o mână de ajutor destinatarilor, având eu ceva pricepere la treaba asta. Numa’ că n-o să mă solicite nici dracu’, în ciuda expertizei mele, pen’ că interesul lor, absolut contrar revendicării constante a protestatarilor din piaţă, e să nu-şi clădească CV-ul pe demisii din funcţii publice.

Prin urmare, voi fi de un optimism feroce, şi voi concluziona că dialogul va lipsi cu desăvârşire încă o bună bucată de vreme, deşi probabil vom mai auzi despre dânsul, anume numai lucruri bune.

Partea a II-a, iniţial mai scurtă. Despre cum criza nu loveşte niciodată fără preaviz, desigur că nu, cum dracu să nu te notifice ea cu cel puţin 45 de zile lucrătoare înainte.

Tot (şi mai) demult, scriam — băi, voi nu credeţi deja că sunt un fel de mama Omida/Nostradamus ceva? — aproximativ câteva cuvinte despre managementul crizei (sigur, nici pe departe nu epuizam subiectul, doar el pe mine), unde atingeam vreo trei puncte de bun simţ, anume admission, communication, speed — pardon, îi în engleză, care mi-e mie o limbă tare dragă.

Şi aici aş putea pune o imagine superpilduitoare cu, eventual, doi oameni dialogând, dar prefer să folosesc această puşculiţă în formă de vacă. Apropo, ştie careva dacă "puşculiţă" vine de la "puşcă"?! Sau de unde altundeva? Şi de ce se construieşte ea în mod uzual în formă de porc şi nu de portofel?! -- Sursa, da, www.sxc.hu

În fine, ce-o făcutără ei, până acu? Au făcut pe dracu’ ghem. Pe scurt, prima chestie maiîn regulă a fost discursul lui Boc de ieri (da şi-acolo, frăţică, între altele, să-ţi demiţi ministrul aflat la treabă diplomatică peste hotare, cât de bou extravilan po’ să fii?!) În rest, chiar şi numa’ piaristic vorbind, sunt varză. Şi, măcar teoretic, la cum fulgeră ei cu “criza” ca scuză pentru orice rahat pe care îl fac, aş fi avut tot dreptul să mă aştept să fie capabili s-o gestioneze (mă rog, dreptul îl am, dar cumva am ales să evit exerciţiul lui).

Poate că data viitoare o sa vorbim niţel (în funcţie de câtă răbdare am şi eu, na) despre etapele crizei şi, eventual, despre cum se ocupă oamenii de treaba asta şi, cine ştie, eventual şi ceva criză de comunicare, dacă nu se ocupă pukka de chestia asta (depide de ce timp şi chef are şi ea, eu m-aş bucura s-o aud scriind).

Sau, mai ştii, poate data viitoare bag un post extralacrimogen, despre cum am fost eu în piaţă de-a lungul timpului (tata pretinde că m-ar fi dus şi pe 21 decembrie, dar eu cre’ c-a fost singur, având în vedere că e în viaţă, iar mama sigur l-ar fi căsăpit în condiţiile alea, plus că nu-mi amintesc aşa ceva; am fost însă cu alte ocazii, suficient de multe.)

PS Acu’, adică as we write, deci chiar acu’, militarii în rezervă luară cu asalt TVR, dându-mi ocazia să auz, la A3, cum că să nu mai vină Andreea Pora sau alde Patapievici pe-acolo. Nu că aş purta vreo adâncă preţuire respectivilor, nicio legătură, dar iată disponibilitatea pentru dialog în acţiune!

Credeam, însă, în ecuaţia PDL=USL=mizerie înainte de-a apărea ea pe-o pancartă.

Nu m-am născut ieri. Nici n-am trăit în România doar în ultimii ani, ci (cam) toată viaţa. Destui ani. Şi n-am doar memorie de scurtă durată. Nu cred în Mioriţa, nici pe departe, dar nici Scufiţa roşie nu mă mai pune pe jar de multă vreme.

Nu pot şi mă-ndoiesc că vreau să uit că, de când votez, am dat un singur vot pozitiv, în ’96, şi-atunci a fost o cruntă dezamăgire. Nu sunt naivă: poate sceptică, dar anii pe care i-am petrecut în România arată mai degrabă că sunt realistă.

Mă scuzaţi, dar nu pot merge în piaţă pentru USL. Mi-e teamă că voi da un vot negativ şi la următoarele alegeri.

Până una alta aşadar, în 2012 sălăşuiesc în Românica, al cărei extrem de mândru cetăţean sunt. Motiv pentru care aş duce-o şi pe fi-mea un pic diseară prin centru, mai ales având în vedere că trecutul meu spune că mama m-a obişnuit de mititică în ideea de Piaţa Universităţii, unde m-a cărat întru golăneală destule seri — îmi plăcea, deşi mare rahat evident că nu pricepeam la vârsta aia, dar fraternizam cu frate-miu şi cu văr-miu, mă răsteam la alde nen-tu Iliescu şi pretena lui, comunismul, lumea cânta, vorbea, schimba idei (moamă, idei!), fără molotoave ori similare, mai târziu aveam să mă prind cum că avea chiar nişte revendicări concrete, gen punctul 8; în 13-15, desigur iunie ’90, eram tot prin zonă — învăţam în 19, pe lângă ambasada americană — şi m-am dus un pic cu colegii (deci nu cu mama, care nu probabil că a fost fericită că eram ok după) să vedem şi noi cum stă treaba p-acolo, astfel încât pot spune cu relativă încântare că am adulmecat prima lacrimogenă pe la vreo 12 ani.

Dar cum Alecu are numa’ 10 ani şi nu-s tocmai convinsă că nu se lasă iar cu jandarmi şi alte d-astea, mă mai gândesc.

Ceru-i roşu
văzut de pe fosta planetă Pluto,
dar de pe Terra e
verde,
ceea ce e
ciudat, ciudat.
Poate inexplicabil.
Hm hm.

Macii sunt în Europa roşii,
dar în Asia sunt turcoaz.
Hm hm.
Cel mai ciudat lucru, însă:
ubirea.